1 Maioneză // Statele Unite

Timp de mulți ani, ketchup-ul (care este de origine asiatică) a fost condimentul cel mai folosit în S.U.A. În ultima perioadă, însă, americanii au declarat maioneza drept noua regină a sosurilor.

Probabil că acest lucru se datorează creșterii popularității ouălor umplute sau a sandwich-urilor de casă. Oricum ar fi, maioneza s-a raspândit în întreaga țară neobișnuit de repede, începând cu anul 2013. Sosul cu gust de ou își are rădăcinile în Franța sau Spania – invenția lui încă fiind disputată de cele două țări.

2 Salsa // Mexic & America de Sud

Încă din anul 3000 î.H, aztecii au amestecat chili cu roșiile. De-a lungul mileniilor care au urmat, rețetele au devenit ceva mai complicate, iar conchistadorii au numit acest amestec „salsa”. Fiind precursorul multor sosuri picante din America, versatilitatea acestuia (când vine vorba de gustul picant și consistență) atrage invariabil foarte multă lume.

3 Sosul brun // Marea Britanie și Irlanda

Marca populară este HP, dar sosul brun de la oricare alt brand e la fel de delicios, atâta timp cât e servit cu pește pane și cartofi prăjiți (celebrul preparat fish & chips). Sosurile brune pot fi dulci sau acrișoare și se aseamănă mult cu sosurile pentru friptura americană. Au o varietate de utilizări în multe mâncăruri savuroase, așa că nu e de mirare dacă găsești o sticlă în orice gospodărie din Marea Britanie.

4 Sosul de banane // Filipine

Când Statele Unite a început să-și pună amprenta asupra Filipinelor, la mijlocul secolului al XX-lea, ketchup-ul s-a răspândit rapid în întreaga națiune. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ketchup-ul de tomate era, însă, o raritate. Din moment ce roșiile erau greu de găsit în arhipelag, s-a inventat un sos de banane, cunoscut sub numele de ketchup de banane.

Acesta este adesea vopsit în roșu pentru a imita aspectul clasic al ketchup-ului. Dulceața sosului de banane îl diferențiază de sosul de tomate, cu toate că împărtășește multe dintre utilizările sale.

5 Vegemite // Australia

Britanicii au avut inițial monopol asupra unei substanțe ușor sărată, pe nume Marmite. Cu toate acestea, în 1923, Cyril Callister a recreat rețeta, adăugând mai multă vitamina B și sodiu.

Acest condiment lipicios, potrivit pentru micul dejun, este făcut din drojdie de bere și este considerat ca având origini australiene din clipa în care a fost introdus în porțiile oferite soldaților în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 2015, australienii au început să folosească Vegemite pentru a crea alcool. Ulterior, guvernului i s-a solicitat limitarea vânzării.

6 Harissa // Tunisia și Africa de Nord

Când spaniolii au adus ardeiul iute în Tunisia, în secolul al XVI-lea, habar n-aveau că urmau să intre în istoria condimentelor. Deși gustul variază, dacă te deplasezi prin Africa de Nord, această pastă de chili are întotdeauna un impact major și o consistență incredibilă, fiind deosebit de aromat și nelipsit de la orice masă nord-africană.

7 Wasabi // Japonia

Datează din secolul al X-lea și, de atunci, wasabi-ul a dat o nouă savoare bucătăriei japoneze. Planta face parte dintr-o familie care include hreanul și muștarul. Ca să prospere, are nevoie de apă rece și proaspătă, cu un echilibru de minerale. Din această cauză, producția de wasabi e rară.

Popularitatea wasabi-ului dincolo de Japonia a adus multe condimente alternative făcute (în mare  parte) din hrean și coloranți alimentari verzi. Wasabi-ul authentic se strică în termen de 15 minute de la preparare, astfel că tradiția este de a-l servi sub sushi, pentru a-și păstra aroma.

8 Ajvar // Serbia

Această așa-numită „salsa sârbească” este servită în toate națiunile balcanice ca preparat sau ca aperitiv. Numele de ajvar diferă, dar pasta de ardei roșu este întotdeauna de încredere. O poți combina cu un preparat cu carne fierbinte sau o poți servi ca un aperitiv rece: va fi mereu pe placut papilelor tale gustative. Pentru că, nu-i așa?, ai mâncat de multe ori… zacusca.

9 Chutney // India

De mii de ani, chutney-ul a fost un adaos de neînlocuit, care poate îndulci sau condimenta orice mâncare, în funcție de rețeta folosită. Brahmanii au descoperit puterile de conservare ale condimentelor și au început să le amestece cu diferite fructe și legume. Britanicii au dus în cele din urmă chutney-ul dulce în UK, în Africa și în Caraibe. Dar chutney-ul indian este cel mai complex atunci când vine vorba de aromă și textură.

10 Sriracha // Thailanda

Originile acestui sos atât de iute (unul dintre cele mai apreciate din lume) poate provoca controverse, având în vedere importanța sosului sriracha în bucătăria vietnameză – în special în prepararea mâncării pho, precum și a popularei versiuni produse de vietnamezul american David Tran, de la Huy Fong Foods. Cu toate acestea, originea reală a srirachei este thailandeză.

Făcut din pastă de ardei iute, oțet distilat, usturoi, sare și zahăr, cuvântul sriracha vine de la numele orașului din care își trage originea acest sos – Si Racha (sau Sri Racha) din Thailanda.

11 Sos Hoisin // China

A nu fi confundat cu sriracha. Sosul hoisin adaugă un gust dulce, sărat şi iute la orice fel de mâncare. În esență, este un sos de barbeque chinezesc (specific cantonez), aflându-se la intersecția dintre sosul brun și sosul picant. Rața Peking s-ar simți dezbrăcată fără o manta sănătoasă de sos de hoisin.

Citește și Condimentele – ghid de utlizare

The post 11 sosuri populare în întreaga lume appeared first on Chili Pepper.

Prima dată când guști wasabi-ul original s-ar putea să fii dezamăgit. Din cauza faptului că este mai puțin iute decât hreanul, sinusurile nu mai sunt solicitate în aceeași măsură. Dar dacă tot ce aștepți de la experiența pe care ți-o oferă sushi-ul este explozia olfactivă, ești pe drumul greșit. Nimic nu te distrage mai mult de la savoarea peștelui crud decât o explozie de iuțeală provocată de prezența hreanului. Abia apuci să simți gustul și textura peștelui în momentul în care apare iuțeala. Pe de altă parte, wasabi-ul nu face asta niciodată. Iuțeala există doar cât să îți atragă atenția. Este un element al experienței, nu experiența în sine.

Atâta wasabi-ul cât și hreanul fac parte din specia Brassica, una care include și ridichiile, napii, varza și muștarul. Toate produc iuțeală prin intermediul unor chimicale cunoscute sub numele de izotiocianati, sau ITC, molecule care, atunci când sunt expuse la aer, devin iritante. Spre deosebire de capsaicina, care este iritantă doar la nivelul cililor și tinde să rămână pe limbă, ITC sunt ușoare și volatile și umplu rapid căile nazale. Atât wasabi-ul cât și hreanul au în comun mai multe elemente de ITC care sunt situate în rizomi. Diferența dintre cele două plante o face însă doar un singur element: ITC-ul. Acesta face ca hreanul să aibă acel gust puternic și iute. Wasabi, pe de altă parte, are o gamă largă de elemente ITC care îi conferă un miros ce poate fi descris ca proaspăt, verde, dulce, greu și parfumat. Combinația este încântătoare și surprinzătoare.

Exceptând costul și raritatea, de ce a fost eclipsat wasabi-ul de hrean, substitutul său brut? Răspunsul este simplu. Hreanul este mai convenabil. ITC-ul din structura lui este aproape indestructibil. În timp ce wasabi-ul are un gust bun doar atunci când este proaspăt ras. Acest lucru explică de ce wasabi-ul este ras chiar de către client atunci când îl mănâncă. Odată expus la oxigen sau umiditate, aroma sa dispare în aproximativ 20 de minute.

Din punct de vedere comercial, dezavantajele wasabi-ului sunt evidente. De ce sa te chinui cu un ingredient atât de pretențios când există o alternativă mai intensă, care poate fi conservată, și oricum doar puțini clienți vor observa diferența? În plus, mai există și problema cultivării. Ca plantă, wasabi este extrem de pretențioasă, opunând rezistență încercărilor de a fi mutată din habitatul său aflat în zona izvoarelor cristaline din munții Nagano ai Japoniei. Este cultivată de peste o mie de ani pentru a “acompania” sushi-ul (probabil datorită proprietăților antibacteriene). Shogunii își recompensau dictatorii militari prin oferirea unei parcele cu wasabi; iar majoritatea parcelelor au rămas în posesia aceleiași familii timp de secole întregi.

Plantele încă sunt cultivate în straturi etajate de-a lungul fluviului Naguno. Apa este deviată, astfel încât o cantitate mică udă regulat plantele. Ele pot crește în pământ, fără apă, însă vor avea un gust înțepător precum cel al noroiului.

Wasabi crește greu: durează mai mulți ani pentru a deveni suficient de mare încât să poată fi recoltat. El nu poate să se dezvolte dacă nu are toate condițiile asigurate, fapt ce determină vânzarea semințelor cu un dolar bucata.

Utilizarea wasabi-ului și eticheta

Dacă ești suficient de norocos să obții wasabi proaspăt, ai mare grijă. Păstrează-l într-o punga din plastic desfăcută, înăuntrul unui prosop de hârtie umed. Astfel, va ține o săptămâna întreagă, poate chiar două.

Nu are nici un rost să răzuiești wasabi utilizând o răzătoare metalică obișnuită; vei obține un wasabi prea puțin aromat sau prea puțin iute. O răzătoare de ghimbir este bună, însă instrumentul ideal este o răzătoare din lemn, cu zimți pe o parte. Singurul material care păstrează adevărata savoare și textura fină a wasabi-ului, este acest lemn abraziv.

Taie capătul rădăcinii și înlătură interiorul cu un cuțit sau cu un aparat de curățat coaja; pune răzătoarea pe masă și, presând capătul tăiat al wasabi-ului pe ea, mișcă-l într-un sens circular. Nu ai cum sa faci vreo greșeală. Nu răzui mai mult decât vei consuma în următoarele 15 minute.

Pe lângă sushi, wasabi mai este bun și cu tăiței din hrișcă. Tăițeii de hrișcă reci, serviți într-un bol de la gheață, împreună cu sos de soia și wasabi proaspăt, sunt o delicatesă japoneză pe timp de vară.

Atât acasă, cât și la restaurant, consumă cumpătat wasabi-ul proaspăt. Puțini oameni realizează că majoritatea bucătarilor buni care prepară sushi presară o cantitate minusculă de wasabi între orez și pește atunci când îl rulează. Să adaugi mult wasabi deasupra sushi-ului este un pic insultător, e ca și cum ai săra mâncarea înainte să o guști. De asemenea, nu amesteca pasta de wasabi în bolul cu soia: aroma va dispărea rapid. Mai bine pui direct pe pește. Aceleași reguli se aplică și în cazul wasabi-ului „fals”.

The post Ce este wasabi. Autenticul wasabi appeared first on Chili Pepper.